Review

Might & Magic X Legacy Review

Might & Magic X Legacy Review

Pro/Contra la sfarsitul articolului - 7.1

7.1

User Rating: Be the first one !

2014 se anunță un an plin pentru amatorii de săbii, arcuri și bile de foc, datorită invaziei de RPG-uri de toate formele și culorile care ne amenință viitorul mai mult sau mai puțin apropiat. De la Tides of Numenera la The Witcher 3, de la The Elder Scrolls Online și Dragon Age: Inquisition la Child of Light, veți avea prilejul să petreceți sute (dacă nu mii) de ore bune în fața monitorului până la finele anului, indiferent dacă otrava preferată e indie, mainstream, în timp real, pe ture, hack and slash, dungeon crawler sau MMO.

În cazul în care nu vă încântă progresul făcut de industrie, Might and Magic X propune un salt în trecutul înnegurat al unui anumit subgen de RPG-uri, în vremuri în care explorarea unei “lumi deschise” însemna practic avansarea într-un labirint de cutii populat cu monștri care ocupau din ce în ce mai mult spațiu din ecran.

Cei mai bătrâni dintre noi vor remarca lipsa unei tresăriri pavloviene de la lansarea jocului, în absența acelui “3DO” lătrat americănește prin boxe care anunța, de regulă, o astfel de experiență. Asta pentru că de această dată producătorul este Limbic Entertainment.

Un studio care, după o campanie de circa 60 de ore, vom constata că a rămas foarte fidel formulei care a consacrat seria – inclusiv calități și defecte. Universul narativ merge în paralel cu cel din Heroes of Might and Magic VI, nu în continuarea celui conturat în atâtea iterații de New World Computing – pe scurt, elementele de science-fiction din vechile jocuri Might & Magic au dispărut, în favoarea unui fantasy cât se poate de convențional.

Înaintea unei introduceri care îndeasă impresionant de multă expozițiune ștearsă, stângace și irelevantă, fără îndoială o trimitere involuntară către la fel de letargica deschidere a ultimului Might & Magic pe care l-am jucat (Mandate of Heaven), Legacy ne trece printr-un creator de party destul de limitat după standarde moderne, dar necesar și suficient pentru M&M X.

Avem la dispoziție patru rase care oferă mai departe trei clase „specifice”. Alegem dintre două portrete pentru fiecare gen și două tipuri de voce, iar din grupul general de abilități vedem filtrate cele tipice clasei (cu adevărat, există doar trei clase – un warrior, un ranger și un caster, dotați cu câte două abilități exclusive, în funcție de rasă).

Un sistem de șase atribute deja banale servește drept configurație a specializării personajului (Might, Magic, Perception, Destiny, Vitality și Spirit cresc forța, damage-ul magic, damage-ul ranged, evasion-ul, respectiv punctele de viață și mana), alături de un set de skill-uri croite în jurul echipamentului sau școlilor de magie disponibile.

Aventura începe în orașul Sorpigal-by-the-Sea (o referire la orașul subteran ce servește ca hub inițial în primul joc din serie) și, după obligatoriul quest în care cureți o pivniță de lighioane, ești mai mult sau mai puțin familiarizat cu interfața prin hubloul căreia vei petrece mult timp dacă vrei să vezi genericul de final.

Spun hublou pentru că va dura puțin să te adaptezi navigației tip “tunel” pe care o dictează sistemul de grid-uri, în timp ce grafica, chiar dacă a avansat semnificativ față de predecesor, rămâne la câțiva ani-lumină hotărâți în urma oricărui standard de decență acceptat de industria actuală.

Modelele, design-ul lumii, arhitectura și texturile sunt, în termeni neștiințifici, dureros de urâte. Ceea ce mi se pare isteric de amuzant este că, în absolut contrast cu tot ceea ce este 3D în joc, picturile și desenele folosite ca artwork-uri pentru cărțile cu lore sunt în mare parte extraordinar de arătoase (gândiți-vă la nivelul lucrărilor de pe cărțile de Magic: The Gathering când spun asta).

Colac peste pupăză, optimizarea deficitară din ziua lansării mi-a transformat experiența primelor 50 de ore din joc dintr-un dungeon crawler acaparant în ciuda faptului că arată oribil într-un dungeon crawler acaparant în trepte pentru că arată oribil la un framerate care oscilează inexplicabil.

Până la urmă, ajuns la versiunea 1.4 și ceva, aspectul tehnic s-a stabilizat simțitor, dar asta nu face decât să transforme totul într-un dungeon crawler acaparant, deși arată oribil chiar și la șaizeci de cadre pe secundă constante. Înțelegeți ideea.

Am creat poate cel mai generic party la care m-am putut gândi – dwarf defender, elf ranger, human freemage și elf druid. Aproape de pragul de sus (level 40) e o formulă care nu întâmpină mari probleme urmărind strategia tank and spank, dar e adevărat și faptul că numărul redus de abilități ne va împinge pe majoritatea în rotații similare de buff, heal, tankși nuke, variabilele fiind doar nuanțe subtile.

Când vă voi spune că povestea e mediocră, intriga e confuză și că nu ești niciodată sigur ce pretext narativ ai pentru a avansa, vă veți întreba probabil care mai e rostul jocului. Ei bine, sunt două lucruri pe care Might and Magic X le face absolut fără cusur – componența obstacolelor și senzația de recompensă după ce depășești obstacolele cu pricina.

Lupta devine din ce în ce mai tactică, iar curba de progresie este construită exemplar. De dragul riscurilor, rotațiilor de abilități și experimentelor pe muchie de cuțit necesare anumitor lupte, nici nu va mai conta cât de rigid și depășit arată tot ce se mișcă pe ecran.

Un taunt reușit va face diferența dintre victorie și un wipe total câteodată, mai ales pe dificultatea Warrior, în timp ce combinația corectă dintre vrăjile defensive, elementele la care e vulnerabil un anumit tip de monstru și abilitățile de crowd control care trebuie jonglate în succesiunea ideală pentru a avea vreo șansă de supraviețuire îmbogățesc notabil aventura.

Sentimentul că devii mai puternic e dozat foarte bine, mai ales când începi să pui mâna pe relicve (echipament rar care crește în nivel în paralel cu personajele și dobândește atribute adiționale odată cu depășirea anumitor praguri) și deblochezi altaruri elementale, care îți oferă accesul la zone noi în harta lumii.

Trebuie spus că atunci când vine vorba de trope de gameplay propriu-zise, tot ce întâlnim e împrumutat din jocurile anterioare. Asta înseamnă un design destul de obtuz bazat pe chei și pergamente care scot la iveală secrete în dungeon-uri, dar și ghicitori dintre care o parte pot fi recunoscute din jocurile anterioare sau mausolee ticsite de capcane care trebuie evitate.

În lumea largă, vom întâlni adeseori monștri împotriva cărora nu avem nicio șansă în primele două treimi ale jocului, cu mențiunea că ajungem să dăm de ei la nici trei sferturi de oră de când am purces în lume, iar fast travel-ul e limitat la NPC-uri din grajduri sau de pe docuri (sau o vrajă de nivel înalt), ceea ce, înseamnă, desigur, că vom fi supuși unui backtracking uneori sisific pentru o neatenție.

Dungeon-urile și cavernele cu dragoni sau giganți evocă imagini din titluri precum Eye of the Beholder sau World of Xeen (unificarea celui de-al patrulea și al cincilea Might & Magic a fost, după mine, punctul culminant al seriei) și sunt destul de sigur că există o nișă pentru acest tip de experiență și în scena actuală a gaming-ului.

Dificultatea jocului este un pic mai ridicată decât cea din RPG-urile AAA ale anului trecut, de pildă, dar nu este absurdă și pretinde o gândire destul de tactică din partea jucătorilor.

Primele două-trei ore sunt dezamăgitoare, dar pe măsură ce ni se deschid mai multe căi și înțelegem mai mult din structura jocului, începem să apreciem pasiunea care s-a investit în sistemul de luptă și călătoria mereu la deal, dar niciodată prea abruptă.

Site-ul jocului pune la dispoziție un editor de hărți gratuit și, chiar dacă nu mă văd reluând campania cu un party nou, sunt destul de sigur că există povestitori talentați în rândul jucătorilor de RPG-uri, suficient încât să mai arunc un ochi din când în când asupra conținutului creat de fani.

Verdictul: Might and Magic X nu este un titlu “de căpătâi”, iar bugetul redus se reflectă atât în aspect, cât și personalizarea restrânsă a eroilor. Dar asta nu înseamnă că e un joc lipsit de calități și, dacă treceți peste dezamăgirea inițială, veți descoperi profunzimi ascunse.

În același timp, prețul redus și potențialul de conținut care ar putea continua și îmbunătăți campania “vanilla” ar putea încuraja novicii să încerce o călătorie într-o epocă “antică” a gaming-ului.

Plusuri

  • Curbă de dificultate bine realizată
  • Potențialul oferit de editorul gratuit
  • Un tribut reușit adus unui gameplay „antic”

Minusuri

  • Backtracking-ul enervant
  • Bugetul redus de producție își spune cuvântul
  • Poveste mediocră

(Articol postat din baza de date computergames.ro, site ce a fost inchis in aprilie 2018)

Etichete

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close
Close